Am înscris-o pe Ioana la şcoală acum trei ani. Am ales greu, am cântărit toate sistemele educaţionale (ea terminase o gradiniţă britanică) şi am decis să meargă la aceeaşi şcoală pe care am urmat-o şi noi, părinţii ei: o şcoală publică foarte căutată din Bucureşti, ai cărei absolvenţi populează mai apoi cele mai bune licee din oraş. Ştiam că Ioana va face faţă pentru că la 6 ani scria şi citea fluent în română şi engleză, cânta la pian şi era pasionată teribil de matematică.

La sfârşitul clasei a II-a, acelaşi copil plângea de fiecare data când îşi făcea temele şi abia aştepta să scape de ele.

Şi nu cred să fi fost vina noastră, a părinţilor, pentru că noi nu i-am cerut niciodată să vină acasă numai cu FB sau să ia 100 de puncte la concursuri. Şi nu a fost nici vina învăţătoarei – o doamnă care iubeşte sincer copiii, dar mai ales un bun pedagog care se asigură că elevii stăpânesc temeinic obiectivele curriculare.

Îmi amintesc un moment când Ioana a început să plângă pentru că nu ştia să rezolve o problemă la un test. La sfârşitul orelor, doamna învaţătoare, vădit îngrijoată şi ea, mi-a spus că Ioana este foarte sensibilă şi ar avea nevoie de mai multă încurajare, de mai mult suport emoţional. Doamna încerca cu adevărat să ofere suport emoţional fiecărui copil în parte, dar era la rândul ei copleşită de volumul mare de materie pe care trebuia să o predea, de strategiile de învăţare şi consolidare a cunoştinţelor pe care trebuia să le gândească în fiecare zi după ore, de teste, de corectarea lor, de şedinţe, de proceduri administrative şi câte şi mai câte.

Mi-am dat seama că şcoala nu putea să ofere mai mult de atât. În clasă erau 33 de copii, iar ora de curs dura 45 de minute.  Dacă doamna ar fi pierdut chiar şi un minut cu fiecare copil din clasă (pentru a a-l întreba dacă a înţeles ori pentru a-l ajuta în orice altă problemă), atunci mai bine de 30 de minute s-ar fi pierdut.  Ei bine da, învăţătoarele din România nu au timp să acorde nici măcar un minut pe oră unui elev! Nu spun că ele nu vorbesc cu copiii dar, dacă stai să calculezi, este evident că interacţiunea unu la unu a fiecărui copil cu propria învăţătoare nu poate fi mai mare de câteva minute într-o săptămână întreagă.

Pe scurt, la şcoală se predau şi se verifică cunoştinţele. Atât. Nu este timp pentru mai mult.

Iar coridoarele albe şi goale, sălile de clasă mobilate doar cu bănci şi aproape nici un fel de material didadictic (din lipsă de finanţare) îţi sugerează un fel de vid senzorial.

Cum îi afectează asta pe copii? Profund. Oamenii, dincolo de a fi nişte creiere îmbibate de cunoştinţe, sunt fiinţe vii, sociale, influenţate de toţi stimulii din mediul în care trăiesc. O dovadă tristă a oferit-o lumii întregi chiar România, prin intermediul orfelinatelor comuniste. David Eagleman, un reputat neurocercetător american, profesor la Universitatea Stanford, vorbeşte despre copiii din orfelinatele României ca despre o curiozitate academică: ”Copiii erau ţinuţi în pătuţurile lor, fără nici un fel de stimulare senzorială. Exista un singur îngrijitor la 15 copii, iar îngrijitorii erau instruiţi să nu ia niciun copil în braţe şi să nu îi arate nici un fel de afecţiune, chiar dacă acesta plângea, de teamă că asemenea manifestări afective i-ar face pe copii să ceară şi mai multă afecţiune, lucru imposibil cu un personal atât de puţin numeros. (…) Deşi toate nevoile lor de bază erau satisfăcute (erau hrăniţi, spălaţi şi îmbrăcaţi), bebeluşii erau lipsiţi de suport emoţional şi de orice fel de stimulare”. Când o echipă de medici americani i-a testat pe aceşti copii s-a constatat că aveau creierele sub-dezvoltate şi o activitate neurală dramatic redusă. Aceste rezultate, scrie în continuare Eagleman, „dovedesc rolul critic pe care un mediu iubitor şi hrănitor îl are pentru dezvoltarea creierului unui copil”.

Orfelinatele României se schimbă uşor-uşor. La fel şi şcolile, de ce să nu  recunoaştem. Însă prea încet. Mult prea încet pentru o societate care se schimbă rapid.

Pentru mine şi pentru tatăl Ioanei şcoala publică a fost suficientă. Acolo învăţam. Atât. Aveam apoi parte de căldură sufletească din partea bunicilor şi a părinţilor şi de socializare şi free-play cât cuprinde în faţa blocului. Ce s-a schimbat între timp este că părinţii şi bunicii nu mai stau atât de mult acasă (ci la birou de la 9.00 până la 19.00, dar deseori mai mult), pierdem cam două ore pe zi prin traficul aglomerat, iar copiii nu se mai joacă în faţa blocului pentru că îşi fac teme (mai multe decât făceam noi), merg la activităţi opţionale şi se uită la televizor (au la dispoziţie vreo 6 posturi tv. doar pentru ei, faţă de 10 minute pe săptămână cât aveam noi). Societatea s-a schimbat, şcoala nu.

Una dintre cele mai semnificative schimbări este aceea că trăim într-o lume a abundenţei. Ştiu, avem salarii mici, nu ne ajung banii, totuşi cei care aţi citit până aici cu siguranţă nu suferiţi de foame sau de frig. Aveţi curent electric, sunteţi chiar şi conectaţi la internet.

La nivel global, trăim cea mai abundentă perioadă a istoriei, totuşi rata depresiilor este în creştere. În Statele Unite, copii privilegiaţi, care merg la şcoli prestigioase şi trăiesc în cartiere de lux, se confruntă cu mari probleme emoţionale: depresii, abuz de droguri, tendinţe sinucigaşe, un sentiment puternic de “gol pe dinăuntru”. După cum afirmă Madeline Levine, psiholog clinician din California care lucrează de 25 de ani cu astfel de tineri, ei nu reuşesc să îşi dezvolte un “sine sănătos”. Să fii un copil excepţionalscrie M. Lavinenu se referă la note, trofee, statut superior sau recunoaştere din partea celorlalţi, deşi, fără îndoială, poate include toate aceste lucruri. Din punctul de vedere al unui psiholog, copiii remarcabili sunt cei care şi-au dezvoltat un „sine” autentic, puternic, iubitor, creativ, cu autocontrol şi moral. Copiii remarcabili sunt pregătiţi să îşi „stăpânească” propriile vieţi şi trăiesc cu sentimentul că pot să influenţeze cu succes lumea din jurul lor.

Altfel spus, sunt inteligenţi emotional. Sunt capabili să îşi recunoască emoţiile, să se auto-motiveze, sunt empatici şi au aptitudini sociale. Aceste aptitudini nu pot fi dobândite însă pur teoretic, aşa cum pur teoretic nu se poate învăţa mersul pe bicicletă sau şofatul, oricât de bine ai învăţa legislaţia rutieră. Copiii au nevoie să le exerseze undeva, aşa cum exersează tabla înmulţirii şi scrierea corectă. Daniel Goleman, celebrul jurnalist şi psiholog, a scris despre inteligenţa socio-emoţională în urmă cu mai bine de 20 de ani. Între timp, multe ţări au înglobat-o în curricula naţională,iar în 2002 UNESCO a lansat o iniţiativă globală pentru introducerea SEL (Social and Emotional Learning) în educaţie.

În şcolile României, copiii îşi însuşesc, în cel mai bun caz, obiectivele curriculare urmând să populeze apoi licee şi universităţi de top. Ce se întâmplă însă cu sufletele lor şi ce tip de societate vor construi ei în lipsa unei educaţii socio-emoţionale serioase urmează să vedem peste 15-20 de ani.