Când vine vorba de sfaturi pe care le dăm copiilor pentru a-i ajuta să-şi găsească drumul în viaţă cred că alegem, de obicei, una dintre aceste variante: fie îi constrângem să facă ce credem noi că-i mai bine, fie îi încurajăm şi sprijinim să îşi urmeze propriile pasiuni şi interese. Până astăzi am fost convinsă că a doua este cea mai bună!

Aşa că m-a făcut să tresar o cercetare publicată recent de o echipă mixtă de la Universitatea Standford (unul dintre vârfurile de lance actuale în materie de psihologie), Yale-NUS College şi National University of Singapore. În loc să îţi găseşti pasiunea, încearcă să ţi-o dezvolţi”, spun cercetătorii, şi iată de ce!

Autorii studiului au pornit de la faptul că una dintre cele mai utilizate expresii din spaţiul on-line anul trecut a fost “find your passion” (Google Trends, 2017). De unde vin însă pasiunile? Şi cum evoluează ele de-a lungul vieţii? Sunt înscrise în ADN şi stau ascunse în adâncul minţii noastre aşteptând să fie descoperite? Sau dăm din întâmplare peste ele şi avem un soi de revelaţie urmată de o euforie veşnică, fericiţi fiind că am găsit marea pasiune…sau că ea ne-a găsit pe noi? Ori, poate, pasiunile apar atunci când investim timp şi efort în ceva ce ne trezeşte interesul?

Cercetătorii spun că răspunsurile pe care le dăm la aceste întrebări ţin de anumite credinţe pe care, în mod inconştient, le transmitem şi copiilor noştri. Iar când vine vorba de pasiuni, oamenii au două mari tipuri de credinţe: unii cred că pasiunile sunt fixe (adică ori le ai, ori nu le ai), iar alţii cred că ele sunt supuse unui proces continuu de creştere şi transformare (adică se modifică în funcţie de acţinile noastre şi de influenţele venite din mediu). La modul general, vorbim despre oameni care cred în  creştere şi transformare (au ceea ce vorbitorii de limbă engleză numesc growth mindsets) şi oameni care cred în fixitatea lucrurilor (fixed mindests). În paranteză fie spus, despre growth şi fixed mindsets s-au făcut cercetări în ultima perioadă şi în privinţa inteligenţei academice (şi s-a constatat că oamenii care cred că inteligenţa este plastică au rezultate mai bune pe termen lung decât cei care cred că ea este fixă) şi chiar în privinţa iubirii (cei care cred în existenţa alesului sau a alesei au relaţii mai puţin mulţumitoare decât cei care cred că, oricât de mare ar fi iubirea, poate apărea oricând un obstacol care poate fi trecut doar cu voinţă şi efort).

Revenind la pasiuni, s-a constatat că oamenii care cred în fixitate (adică cei care încearcă mai degrabă să şi le descopere) sunt cei care le abandonează, de fapt, cel mai repede. Explicaţia este că ei se aşteaptă ca, odată pasiunea găsită, ea să îşi facă singură treabă şi să-i poarte pe valuri de bucurie şi împlinire. Iar atunci când, în mod inevitabil, dau de greu, aceşti oameni  cred că motivul nu poate fi altul decât că pasiunea respectivă nu era, de fapt, adevărata pasiune, şi că trebuie să caute mai departe.

Din contra, oamenii cu credinţe  de creştere şi trasformare îşi urmează până la capăt pasiunile, pentru că nu îi sperie greutăţile,  obstacolele şi eşecurile. Dimpotrivă, ei încearcă să le înlăture, tocmai din dorinţa de a-şi cultiva pasiunile.

Aşa că, la întrebarea copiilor noştri “Mami, eu la ce crezi că sunt bun(ă)?” răspunsul potrivit ar fi “Poţi fi bun(ă) la orice îşi doreşti! Să fii bun(ă) înseamnă să munceşti mult la ceva ce îţi place, să faci multe încercări şi să treci peste multe greutăţi! Deci, copilul meu drag, la ce ai vrea să fii bun(ă)?

Pentru detalii despre studiul citat, accesaţi:

https://news.stanford.edu/2018/06/18/find-passion-may-bad-advice/

http://gregorywalton-stanford.weebly.com/uploads/4/9/4/4/49448111/okeefedweckwalton_2018.pd