John Stuart MillEducaţia înseamnă “tot ceea ce noi facem pentru noi înşine şi tot ceea ce alţii fac pentru noi în scopul atingerii perfecţiunii propriei noastre naturi”.

Când vorbim despre educaţie ne gândim în primul rând la şcoală, iar când ne gândim la şcoală ne gândim în primul rând la transmiterea de cunoştinţe. Educaţia nu înseamnă însă doar atât. În orice definiţie se vorbeşte despre două mari funcţii ale educaţiei: aceea de informare şi aceea de Formare a omului. Educaţia emoţională şi de wellbeing are mai puţin de-a face cu funcţia de Informare şi mai mult cu cea de Formare.

Când ne referim la inteligenţa emoţională, definiţia cea mai apropiată de viziunea noastră este cea formulată de psihologul şi scriitorul Daniel Goleman:

 “Capacitatea de a fi în stare să te motivezi şi să perseverezi  în faţa frustrărilor; de a-ţi stăpâni impulsurile şi de a amâna satisfacţiile; de a-ţi regla stările de spirit şi de a împiedica necazurile să-ţi întunece gândirea; de a fi stăruitor şi de a spera.”

Cât despre wellbeing, vom folosi, pentru simplificare, definiţia utilizată la de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru conceptul de sănătate mentală:

Sănătatea mentală este definită ca starea pozitivă de bine (wellbeing), în care persoana este capabilă să îşi atingă propriul potenţial, să facă faţă stresului de zi cu zi, să îşi desfăşoare activitatea în mod productiv şi să contribuie la bunăstarea comunităţii sale.

Sănătatea emoţională a copiilor – o problemă de actualitate la nivel global şi naţional

Preocuparea pentru fericire, pentru sănătatea mentală, pentru caracteristicile care fac ca indivizii şi comunităţile să prospere a apărut în mediul ştiinţific şi academic occidental în jurul anului 2000. Dincolo de vindecarea bolilor, a deficienţelor şi a vulnerabiliăţilor, psihologia şi psihiatria aveau să se ocupe de acum şi de prevenţie, de aşa-numita psihoprofilaxie. Îşi propuneau să îi ajute pe oameni să trăiască vieţi împlinite, fericite, vieţi care să merite a fi trăite.

La fel, în politicile educaţionale, s-a trecut de la accentul pus pe obţinerea performanţei la obţinerea unui echlibru între performanţă şi starea de bine.

La nivel global, aceste preocupări s-au concretizat prin adoptarea, în 2013, de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii a “Planului de Acţiune în Sănătatea Mintală 213-2020”. În privinţa copiilor, documentul pune accent pe importanţa construirii unui sentiment pozitiv al identităţii, unei bune gestionări a gândurilor şi emoţiilor, construirii de relaţii sociale, dobândirii abilităţii de a învăţa şi de a fi instruit, scopul final fiind o bună integrare (şi contribuţie) socială.

Răspunzănd apelului OMS, Uniunea Europeană a iniţiat, în 2016, un plan de acţiune comună. Acest plan are 2 obiective: prevenirea şi diminuarea incidenţei problemelor emoţionale şi creşterea stării de bine a populaţiei (European Framework for Action on Mental Health and Wellbeing, Brussels, 21-22 January 2016). Planul abordează și beneficiile stării de bine (wellbeing). Printre ele se numără îmbunătăţirea rezultatelor şcolare, adoptarea unui stil de viaţă mai sănătos şi reducerea comportamentelor de risc, creşterea productivităţii la locul de muncă, venituri mai mari şi relaţii sociale mai bune, precum şi reducerea comportamentelor anti-sociale şi a criminalităţii.

În aceeaşi linie, România a adoptat în 2016 Strategia Naţională pentru Sănătatea Mintală a Copilului şi Adolescentului 2016-2020. Se arată în acest document că, la nivel global, unul din cinci copii suferă de o problemă emoţională, de dezvoltare sau comportamentală, iar unul din opt are o tulburare mentală diagnosticată clinic. Se constată însă că în România există o subdiagnosticare a problemelor de sănătate mentală în rândul copiilor. Prin urmare, din cauza lipsei de fonduri şi de specialişti, mulţi copii români suferă în tăcere de tulburări precum: fobie şcolară, anxietate, episoade depresive, tulburări de conduită şi de ataşament, ADHD sau tulburări de comportament alimentar.

Se mai arată în Strategia Naţională pentru Sănătatea Mintală a Copilului şi Adolescentului că responsabilitatea pentru remedierea acestei situaţii revine unui număr de 6 ministere, Cancelariei Primului Ministru şi societăţii civile.

Atunci când am înfiinţat Asociaţia Learning for Happiness nu aflasem încă de existenţa acestei Strategii Naţionale. Ştiam doar că ne dorim şcoli unde copiii să se simtă înţeleşi şi apreciaţi, unde să capete curaj şi încredere, unde să înveţe despre avantajele lucrului în comun, nu numai despre mândria de a excela la o materie şi neputinţa de a te descurca la alta. Pe scurt, ne doream şcoli în care copiilor să le fie bine. Bine cu ei înşisi, cu cei de seama lor şi cu lumea celor mari. Ne-am bucurat să descoperim că problemele care ne preocupă pe noi îi preocupă şi pe alţii. Asta ne dă încredere că lucrurile se schimbă încet într-o direcţie frumoasă.